EDITORIAL – Gabriel STAN

Inspiraţia de a scrie textul de faţă mi-a survenit în urma unor comentarii pe facebook, acest adevărat fenomen al secolului 21. Site pe care fiecare are libertatea să-şi exprime public opinia, să laude sau să critice pe orişicine, fără teama – nejustificat, de altfel – de afi tras la răspundere. Cel mult cu temerea de a fi ignorat, luat în derâdere sau chiar batjocorit ori insultat. Căci, nu-i aşa, cu toţii avem libertatea de a emite o părere asupra unei fapte sau persoane, opinie pe care ne-o formăm care cum putem, în timp mai scurt sau mai îndelungat, mai superficial sau mai temeinic – în funcţie de interesul şi de capacitatea de cuprindere a fiecăruia. Dar nu despre facebook doresc să mă exprim, ci despre fenomenul datului cu părerea sau, altfel spus, al ignoranţei pseudo-cunoscătoare, adică de a doua instanţă.

Ca să fiu mai explicit, ignoranţa aceasta, pe care o numesc aici de a doua instanţă, este o ignoranţă datorată nu necunoaşterii unui domeniu, nu – căci aceea ar fi de primă instanţă –, ci una datorată părerii (greşită, evident) de a cunoaşte acel ceva despre care se formulează opinia. Dar oare care este sorgintea acestei ignoranţe? Răspunsul rezidă în afinitatea noastră de ordin emoţional sau intelectual, care ne îndeamnă să investigăm cu precădere în direcţia spre care ne îndrumă sentimentele sau raţiunea. Astfel, tindem să căutăm şi să acceptăm tot ceea ce confirmă „intuiţia” noastră şi să evităm şi să negăm tot ceea ce o infirmă. Astfel apare tendinţa spre extremism, spre fanatisme de fel şi chip. Să împărţim totul în două: alb şi negru, bine şi rău, adevărat şi fals, apropriindu-ne albul, binele, adevărul şi refuzând şi înfierând negrul, răul, minciuna. Excepţie făcând cazurile de patologie sau rea-voinţă.
Mecanismul psihologic de obnubilare este similar celui prin care ne îndrăgostim – când suntem „orbiţi de dragoste”. Când ne focalizăm asupra plusurilor şi ignorăm, cu obstinaţie, minusurile persoanei ţintă. Identice sunt simpatiile şi antipatiile, a căror cauză scapă raţiunii. Există, desigur, explicaţii de natură ezoterică, dar nu intenţionez să le pomenesc aici. Problema constă în faptul că, privind fiecare dintre noi dintr-un unghi diferit de vedere, adevărul pe care ni-l însuşim diferă de adevărurile celorlalţi, astfel încât ajungem să ne contrazicem chiar şi pe cele mai elementare lucruri, fără să ţinem cont de adagiul care ne povăţuieşte că „de gustibus et coloribus non disputandum” – de gusturi şi de culori să nu disputăm. Sau, mai pe româneşte, „gusturile nu se discută, se respectă”. Fiindcă totul e relativ şi, de cele mai multe ori, adevărul este „undeva la mijloc”. Dar egoul nostru ne împiedică să rămânem deschişi către păreri care contravin cunoştinţelor acumulate şi impresiilor formate de noi în timp, iar cu cât investim mai multă energie spre o anumită direcţie, către un anumit subiect, cu atât devenim mai inflexibili şi mai refractari la opinii adverse; fiindcă – nu-i aşa? – am devenit specialişti în materie. Orice înţelept ştie că, odată cu lărgirea orizontului cunoaşterii, tendinţa este către înţelegere şi acceptare, către integrarea în conştiinţa noastră a ambelor polarităţi, fiindcă dacă n-ar exista răul, n-ar exista nici binele. Şi viceversa. Tocmai de aceea, este absolut necesar să le examinăm cu deschidere pe ambele, fiindcă numai aşa putem descoperi că „în tot răul există şi un bine”. Şi viceversa.

Acest demers însă nu este unul facil, drept dovadă că înţelepciunea rămâne un deziderat la care sunt „mulţi chemaţi, puţini aleşi”. Din păcate, la extrema cealaltă, a fanatismului, e înghesuială mare de tot. Iar dintre toate formele de fanatism, cel mai răspândit şi mai periculos este fanatismul religios. Culmea absurdului! Religia fiind tocmai „ştiinţa reconectării la divinitate, la totalitate” – reintegratoare (re-ligare), adică tărâmul pe care s-ar presupune că serenitatea şi iubirea divină ne învăluie pe toţi – fără excepţie – cu generozitate şi înţelegere infinită. Trist, foarte trist! O concluzie imediată care se poate trage e că, cu cât egoul este mai mare, cu atât înţelepciunea este mai mică. Şi viceversa. Adică ego+înţelepciune = constantă. Revenind la datul cu părerea, nu ar fi nimic de reproşat dacă ignoranţa aceasta de a doua instanţă, care pretinde că ştie, deşi nu are habar (deci nu ştie că nu ştie!), nu s-ar şi împăuna în văzul tuturor, căci „prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul”. Moment în care ignorantul nu mai poate fi ignorat şi necesită îndreptare. Nenorocirea este însă că, spre deosebire de ignorantul necunoscător, care e smerit şi uşor de „modelat”, ignorantul pseudo-cunoscător se lasă tare greu înduplecat, el ţine cu dinţii de (ne)cunoaşterea sa, aşa că, adesea, e de preferat „să nu te pui la trântă cu prostul că te coboară la nivelul său şi te bate cu experienţa”. Dar atunci ce-i de făcut? Cum pot fi educate conştiinţele, cum pot fi cei rătăciţi ghidaţi pe drumul cel bun? Consider că exemplul personal este calea regală care duce la îndreptarea individului şi, prin fiecare în parte, a societăţii. De aceea este esenţial să urmăm binecunoscutul îndemn socratic de a ne cunoaşte pe noi înşine, fiindcă numai aşa putem deveni modele pentru semenii noştri. Iar primul pas către acest deziderat este revelaţia faptului că „ştiu că nu ştiu nimic”. Acesta devine momentul de cotitură de la care începe drumul (auto)cunoaşterii autentice. Dar până atunci, nedezvoltându-ni-se nici măcar simţul ridicolului, putem bate câmpii într-o veselie. Fiecare în ignoranța sa.