În urmă cu ceva timp am fost invitat la o, hai sa-i zicem aşa, reuniune de familie. Reuniune în vremuri de criză, evident. Situaţia în care se află economia României în momentul de faţă se reflecta pregnant inclusiv în comportamentul conaţionalilor noştri.

În trecut, înaintea unei agape, oamenii discutau, îşi povesteau realizarile, necazurile cu care se confruntă zi de zi, îşi laudau copiii şi rememorau clipe pe care le-au trăit în vremuri apuse. Ei, ce am constatat acum? Că mâncarea este pe primul plan, că trăim ca să mâncăm şi, din păcate, nu mâncăm ca să trăim. Majoritatea abia au apucat să se aşeze la masă că au şi început să se arunce cu o poftă nebună, poftă ce sfidează orice instinct primar al carnasierelor, asupra mititeilor şi a bucatelor aflate pe masă. Fără zâmbete, fără loc de discuţii, cu priviri şi chipuri care trădează lehamitea, oamenii au înfulecat de zor, mestecând cu grimase oarecum sadice, desprinse parcă din operele literare ale lui Zola. I-am privit cu milă şi m-am întrebat : ,, Doamne, ce se întâmplă cu ţara noastră, cu lumea noastra? Dar cu noi? Cu noi cum rămâne?” Cineva îmi spunea că s-a săturat să reclădească speranţa. Da, vine o zi când renunţăm să mai luptăm, depunem armele bunului simţ, ne predăm în faţa mârlăniei şi ne resemnăm. O parte dintre noi am încercat să facem faţă acestei crize de omenie , dar voi, ceilalţi români, ce faceţi?! E păcat că o zestre genetică ca aceea a poporului român se iroseşte. De ce se irosește? Raspunsul este simplu: pentru că mâncarea o ingurgităm doar de dragul papilelor gustative. Vin alţii după noi. Nu ne gândim la cei ce vom urma, la cei cărora nu le vom lăsa ,, drept bunuri după moarte” decât foamea. Dar nu le vom lăsa foamea de bun simţ, cultură sau de respectarea principiilor civice şi morale! Le vom lăsa doar dorința de a-și umple burțile.  Sunt mândru că sunt roman, dar, uneori îmi doresc să mă fi născut în perioada în care poporul romăn, urmaş al Romei (căci ,, noi de la Râm ne tragem”!), avea capacitatea de a răspunde crizelor istorice şi de a soluţiona cu pragmatism orice problemă care pereclita statu-quo-ul. Ce am ajuns? O naţiune de mâncăi. Fără sentimente, fără valori. Mai rău ca pe vremea renegatului Ceauşescu! Nu se puteau procura alimente din proverbialele alimentare şi exista o imensă foamea de cultură. Acum cultura este în letargie şi s-a instalat, cu caracter omnipresent, foamea, cea pe care viscerele o cer! Mititei, grătare, sarmale…Trai, nenico! Cât despre criză, doar atât: dragostea trece prin stomac! Cel puţin, aşa gândim acum. Sau mă înşel? Ar fi bine să mă înșel, dar şansele sunt minime.

Raimond PETRUŢ