Nancy GAGNIUCEDITORIAL – Ananei GAGNIUC

Printre clișeele lipite de imaginea lui Eminescu – multe predate cu nepermisă lejeritate în școli!– se numără și cele legate de zbuciumata sa viață. „A fost bolnav de sifilis” și „a murit nebun” – am învățat chiar din gimnaziu. Le-am luat de bune, fără ca asta să-l scadă în ochii mei. În fond, Eminescu e – întotdeauna voi folosi prezentul, în ciuda detractorilor săi – poet, iar creatorilor de marcă li se iartă multe.

Toulouse-Lautrec a petrecut o mare parte din viață în bordeluri, dar francezii nu-i scot ochii pentru asta, ci se laudă la maximum cu acest pictor. Van Gogh chiar a suferit de boli mintale care l-au condus la sinucidere, dar pânzele sale se vând azi cu sute de milioane de dolari. Și mă îndoiesc că prețul lor ar fi fost mai mare, dacă pictorul era întreg la cap. Statuia lor națională nu e pătată de viața lor privată nici măcar cât ar face-o un găinaț căzut pe vreun monument dedicat acestora.
Pomenitele clișee n-au făcut decât să-mi consolideze considerația față de Eminescu: la urma urmei, era „în trend” cu marii creatori ai lumii!

Abia după ce au ieșit la lumină unele informații – pitite atâta vreme din meschine interese ideologice și (geo)politice – am aflat că Eminescu a reușit să fie atât de mare fără să fie luetic sau nebun. Mai degrabă cauza poate fi creierul lui de aproape 1,5 kg, găsit intact la autopsie, în condițiile în care e arhicunoscut faptul că luesul e mare consumator de materie cerebrală. Când a ieșit o vreme din balamucul în care a fost internat cu forța, Eminescu a mai colaborat anonim la câteva publicații. Deși nesemnat, un articol al său a făcut valuri la fel ca și cele publicate înainte de internare – determinând ruptura dintre conservatori și liberali -, o dovadă clară că era ipen la cap. Când am citit despre relele tratamente ce i s-au aplicat în ospiciu, instantaneu mi-au venit în minte imagini din filmul premiat cu Oscar, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”.

Chiar dacă personajul principal, interpretat de Jack Nicholson, Randle Patrick McMurphy, e infractor de duzină și nu poet universal, chiar dacă IQ-ul său era cu unități bune mai mic, iar creierul mai ușor cu câteva sute de grame decât ale lui Eminescu, în rest lucrurile seamănă. Amândoi iubesc viața, au personalitate, sunt rebeli și deranjează ipocrizia de stat. Ajung de nevoie în balamuc și, pentru că sunt oameni normali, sunt distruși de tratamentul care, chipurile, le dorea binele. Diferă doar metodele de tratament și de umilire, fiindcă difereau epocile. Eminescu a fost bătut în cap cu frânghia udă, i s-au făcut fac băi reci în plină iarnă, în timp ce Randle Patrick McMurphy beneficiază de progresele științei: șocuri electrice și lobotomie. Eminescu a fost ucis de un nebun-sadea (sau de un agent infiltrat?) care l-a lovit cu piatra în cap. McMurphy a fost înăbușit cu perna de Chief Bromden, indianul care nu a mai rezistat să-l vadă devenit legumă umană. Însă, în esență lucrurile sunt identice: doi oameni sănătoși sunt internați la balamuc și distruși fiindcă au prea multă personalitate și spun cu tărie adevăruri nedorite de „plebea de sus”.

Câtă vreme nu va exista, la nivel de politică de stat, o campanie națională și internațională de restabilire a adevărului despre viața și dispariția lui Eminescu, vom avea parte de o variantă românească a filmului, care s-ar putea numi „Zbor deasupra unui cuib de tuluci”. Iar pentru buna înțelegere a mesajului, precizez – pentru „plebea de sus” – că tulucii sunt viței. Adică, în plan uman, niște boi cu minte de copil.