EDITORIAL – Mihai NAE
Amenda-m-aș, amenda
Că acuma-i vremea mea,
Bani să scot din buzunar
Când mă prinde un jăndar.
Frunzuliță, măr rotat,
Polițistu-i om, bărbat!
Mare-n buci, înalt la stat
Și cu scrisul tremurat.
Nu-i normal că vrei să-l cerți
Să-i explici și să îl ierți,
Că să chinuie-n pustie?
Bate-o Doamne de hârtie,
Și pă ăla de o scrie!
Ce de rubrici, scrise mic,
Ca c-o puță de pitic!…
Cât să-mi pună, cât să-mi deie?
Și din penzie să îmi ieie?
Un efort fenomenal:
Mi-o făcut proces verbal!
Și tăt scrie individu’
Cât îl lasă mintea, vidu’!…
După colț pândea covidu’…
(autor: scriitorul / umoristul Cornel UDREA)
Baia Mare, ianuarie 2021; iarnă, ninsoare, oameni înfofoliți, măști puse peste fulare, minți înfofolite și cozi, adică rânduri, rânduri de oameni la casieriile primăriei. După ce clădirea de strâns dările și birurile puse pe spinarea oamenilor, clădirea aia din strada Crișan, amenința să se prăbușească peste capetele bunilor platnici, s-a luat o hotărâre istorică de mutare a casieriei într-o locație renovată, cu curte, pe strada Vasile Lucaciu. De ce pomenesc aici de curte? Pentru că afară ninge liniștit și în clădire arde focul… Idila însă are un cârlig, da, și anume că afară ninge peste oameni, mulți oameni, o curte plină de oameni, o adunare în care nu se mai distinge un rând sau măcar vreo rânduială, nimic. Înăuntru, vreo două – trei casierițe se luptă din greu cu statistici, softuri care nu răspund la click, se mai luptă și cu kilogramele puse pe la colăcei, de sărbători, dar în rest nu au prea multe griji: timpul trece, leafa merge, noi cu drag mu… răcim. Răcim afară în vânt, la minus grade, cu ninsoare peste căciuli, cu bătăi oșenești din picioare, cu mâinile ascunse în buzunare până la coate și evident cu masca trasă peste față, de data asta și peste ochi. Ca să nu vedem, să jucăm jocul cu care am fost învățați, să stăm cuminți, ca să plătim, să dăm bani, să fim cetățeni disciplinați. Nimeni nu se revoltă, toți stau ca niște căluți în așteptarea unui ”cea” sau ”hăis” sau ”ho”!
Iată ce spune dicționarul explicativ al limbii române despre cuvântul „năzbâtie”: Faptă, vorbă, idee etc. glumeață, lipsită de seriozitate; poznă, ștrengărie, glumă, ghidușie; farsă. Chiar dacă folosim rar acest cuvânt, faptele noastre pot fi mereu judecate și prin prisma
unei năzbâtii. Este o năzbâtie, oare, să schimbi Viena cu Baia Mare? Nu e greu de dat aici un răspuns…
Și iată-mă în curtea cu pricina, amintindu-mi de ultima mea prezență în această incintă, în 1986, judecat fiind pentru tentativă de trecere frauduloasă a graniței țării și a frontierei visului de a trăi în libertate. Stau în curte și îmi urcă tensiunea. Încep să mă cert cu oamenii și să-i întreb de ce nu se revoltă că nu există o sală de așteptare unde să
practicăm civilizat obiceiul străbun, acela de a aștepta, să ne petrecem existența mioritică întocmai ca păstorii, așteptând prin anotimpuri să se împută brânza. Dar la glăsuiala mea iată că apare o burtă și în scurt răstimp și purtătorul ei cu chipiu și uniformă, care mă apostrofează că n-am voie să țip, că n-am voie să urlu; am voie să tac și să aștept cuminte…
Nu, nu este sală de așteptare și nici numere de ordine nu se dau, nu sunt scaune în dotare; bătrâni cu cupoanele de insultă în formă de pensie vin să plătească eșalonat niște impozite (ca să le rămână bani și de-o pâine), dar nu sunt scaune, nu sunt maniere, nu este Bun Simț mai deloc, ne aflăm pe-un picior de plai, înghețăm, dar nu-i bai, omule, stai, nu te revolta și nu întreba. Plec, resemnat cu mintea înghețată, pierdut prin gânduri și amintiri cu uniforme. Uniformele nu întârzie să-și facă apariția și vreo șase indivizi de la vreo trei servicii (poliția, jandarmeria, poliția locală și un mascat înarmat) îmi stau în cale la trecerea
de pietoni. Eu dau să trec printre ei, îmi cer voie și pășesc. O mână de ajutor mă apucă și mă zvântură cât colo, cum că trebuie musai să mă opresc. Îi privesc consternat, oripilat și îi întreb ce au cu mine. Da, ei au cu mine o problemă; cică ”îmi pot dovedi” cu imagini filmate că am deranjat ordinea publică în incinta primăriei. Eu nu am acum nevoie de dovezi, mai degrabă aș bea un ceai fierbinte. Urmează o desfășurare a penibilului în forma lui dezgolită de orice îmbrăcăminte, penibil la curul gol în toiul iernii pe un trotuar, în ochii trecătorilor. Șase – șapte uniforme mă înconjoară, sunt un rău-făcător, am strigat în biserică, pardon, în primărie. Refuz să le dau documentul de identitate și argumentez că legitimându-mă, ei vor acționa în prisma unor prejudecăți: Prejudecăți? Ochi mirați mă privesc, formulările mele nu aduc a scandalagiu ocazional, culmea, abordarea mea respectuoasă îi pune în încurcătură. Într-un târziu, amenințat cu „ridicarea cu forța pentru stabilirea identității”, mă hotărăsc să închid această rușine și le arăt pașaportul austriac, dar replica lor nu întârzie: ”veniți voi din afară să vă dați mari aici!” Și zic: ”vedeți, acestea sunt prejudecăți”!
Concluzie: năzbâtiile au prețul lor, naivitatea e vecină cu prostia, ”Bunul Simț” e plecat spre alte zări. Umilit, zvânturat de litera fermă a legii și de mâna mascatului, îmi așez paltonul și mă scufund într-o rușine de care credeam că am scăpat. Mai lipsea puțin și eram din nou ”la bară” pe strada ”17 octombrie” sau chiar mai rău, în beciul ”primitor” de pe strada ”Scânteii”!
La bună așteptare, dragi români, și felicitări calde primăriei!
Mihai Nae
