EDITORIAL – Raimond PETRUŢ
Motto:”Mă, copile, une-i mere, fii bărbat nu fi muiere!” – folclor. Mi s-a spus în permanență că sunt rău de gură, că nu tac chiar dacă superiorii mi-o impun.
Ca să nu le dau speranțe celor care vor să mă ,,audă tăcând”, precizez clar: o să tac doar atunci când un copârșău din brad, molid sau ce mama mâne-sa va fi, îmi va deveni ,,casă ” pentru vecie. Și de ce ar trebui să tac? Doar așa ca cineva să poată spune că mi-a închis gura?! Nu, dragii mei! Cât timp cred că am ceva de spus, o să spun. Cu toate că deranjez! De fapt, vorba unui prieten, mi se rupe de indolența și tâmpenia celor care cred că ne pot face să ,,tacem”.
Am uitat să fim oameni, să trăim şi chiar să fluierăm dacă aşa „ne vine”, apropo de titlul filmului premiat la ediţia 2010 a Festivalului International de la Berlin.
Gândindu-mă la atmosfera care străjuieşte România contemporană, îmi vin în minte versurile unei piese folk: „Vin ai noştri, pleacă ai noştri/Noi rămânem tot ca proştii./Ăia hoţi, ăştia hoţi/ Mama lor la toţi!” Atunci, de ce să tac?! Speranțe zero ca cineva să mai oblojească rănile României. Nu o să tac, deși îi dau dreptate celui care a spus că noi, românii, trebuie să învăţăm să folosim hârtia igienică pentru ştersul gurii. Sunt mai mult decât sigur că se referea la cei care mănâncă caca fără să spună nimic!!!!
