EDITORIAL – Gabriela-Dia DUNCA
M-am așezat la colț de țară… și nicidecum pentru că așa aș fi vrut sau n-aș fi vrut eu, ci pur și simplu fiindcă așa a fost să fie, pentru că mi-am ales părinți care trăiau și iubeau tare mult acest loc, un colț de rai numit Maramureș. Fiindcă, dacă ar fi fost doar după vrerea mea, poate mi-aș fi dorit un loc de unde să văd marea când se sărută cu soarele, iar când ridic privirea să văd muntele mângâiat de vânt și de cer…
M-am așezat la colț de țară… nu ca să vând flori, nici vise, nici timp, ci pentru a putea admira, iubi și simți din plin acest loc minunat și binecuvântat… un loc în care mai trăiesc oameni frumoși care păstrează tradiții, loc în care se tropotește ritmic și se chiuie de bucurie în timpul dansului, loc în care se cântă „cel plecat”, în care se mai poartă cămeșă și ie, în care există un „Cimitir Vesel”, în care avem o „Cascadă a Cailor” și o „Creastă a Cocoșului” și multe alte locuri superbe. Un colț de țară românească în care mai trăiesc oameni care chiar cred în viață și-n veșnicie și niciodată nu își măsoară timpul în avuții, ci numai în clipe trăite deplin.
De când mă știu, în ajunul zilei de Sânziene împleteam coronițe. De-a lungul anilor s-a tot schimbat numărul lor, în funcție de cei plecați sau veniți… însă niciodată mai puțin de două și nici mai mult de patru. Că atât mi s-a dat să-mi fie aproape mereu. Ursitoarele mele (ca de fapt ale fiecăruia) au fost bune, dar pentru că în Univers trebuie să existe echilibru (întuneric / lumină, yin / yang, alb / negru, bun / prea puțin bun) a venit cea poate mai puțin bună și a spus: Fata asta își va lua zborul, hai să-i punem ceva poveri pe aripi… că le va gestiona ea cumva, cum va putea ea mai bine… și așa a și fost! Cumva tot a fost și încă este…
Dar nimic, niciodată, nu m-a făcut să-mi pierd speranța, să cred în iubire, în frumos, în bunătate, în libertate și-n adevăr. Și pentru că azi împletesc coronițe, ca de fiecare dată cu multă iubire, sănătate, pace și prosperitate, voi împleti cu trei în plus. Două pentru părinții mei, pe care le voi lăsa să plece pe Valea Mălinului… și încă una pentru „IUBIRE”… fiindcă pentru mine iubirea înseamnă bucuria de a fi, bucuria de a împărți din prea-plinul sufletului, înseamnă sinceritate, comuniune, contopire, poartă între cer și pământ și, inevitabil, o voi păstra mereu în suflet!
Aceasta este o poveste (sau poate că nu doar o simplă poveste?!)… pentru că există și anumite povești care nu pot fi spuse decât în gând. Într-un gând bun, frumos și curat, întotdeauna.
Am scris fără o coală albă în față, fiindcă doar așa pot. Și fără nicio pretenție de publicat… fiindcă, am spus, este doar o simplă poveste (destul de personală). Pentru că în spatele unei uși ”zăvorâte” cu flori, cu multe flori minunate, trăiesc povești din trecut sau probabil și din viitor, povești poate reale, poate ireale, unele povești care pot fi spuse doar în gând… de cele mai multe ori. Dar o excepție există întotdeauna, măcar una. La un colț de țară, un colț de rai numit Maramureș.
Gabriela-Dia DUNCA
