În această lună în ziua a douăzecea, pomenirea Sfântului Sfinţitului Mucenic Metodie, episcopul Patarelor.
Acest fericit dăruit fiind de mic lui Dumnezeu, a devenit vas dumnezeiesc şi primitor al Sfântului Duh. După aceea, luând cu alegerea de Dumnezeu din dumnezeiescul har preoţia şi arhieria, păstorea bine şi cu plăcere dumnezeiasca turmă ce i s-a încredinţat, luând asupra lui grija Bisericii şi luminând poporul cu cuvinte dulci şi îndurătoare.
Deci văzând că se înmulţesc cei ce sprijină înşelarea lui Origen, ca un bun pastor, a ars-o cu foc dumnezeiesc, micşorând toată ceata şi negura cu înţelepciunea cuvintelor sale şi cu Dumnezeiescul har. Iar fulgerul cuvintelor sale şi trâmbiţa cunoştinţei sale au răsunat peste toată lumea; pentru aceea neputând răbda vrăjmaşul îndrăznirea şi împotrivirea marelui acestuia, şi-a întrarmat slugile sale ca să-l omoare. Iar cel ce şi mai înainte de mucenicie era îmbrăcat cu moarte purtătoare de viaţă, tăindu-i-se capul, s-a mutat spre viaţă mai bună, întâi jertfind pe Mielul lui Dumnezeu, apoi fiind jertfit el însuşi, a fost adus lui Hristos Jertfa vie. Drept aceea a fost şi împodobit cu îndoite cununi, şi ca un viteaz ce era ajutor pentru adevăr, luându-şi sfârşitul cu sânge mucenicesc, a adormit în vecie. Acest dumnezeiesc cu adevărat al lui Dumnezeu arhiereu şi mucenic ne-a lăsat scrierile ca rod al iubirii de muncă, pline de toată cunoştinţa şi folosinţa, încă mai vârtos şi de cele viitoare foarte curat a proorocit, de schimbările împăraţilor, şi de pornirile şi războaiele între neamuri, şi de pustiirile şi stingerile de locuri şi de cetăţi, şi despre binecredincioşii, şi ereticii împăraţi, şi pentru sfârşitul lumii, şi despre Antihrist şi de împărăţia lui, şi despre stingerea şi desăvârşita stricăciune a tot trupul omenesc, acestea toate mai înainte le-a spus şi le-a proorocit dumnezeiescul acesta.
Tot în această zi, pomenirea punerii moaştelor şi a îmbrăcăminţii Sfinţilor Apostoli Luca, Andrei şi Toma, a Proorocului Elisei şi a Mucenicului Lazăr, care s-au aşezat în biserica cea mare a Sfinţilor Apostoli.
Tot în această zi, pomenirea a doi Sfinţi sihaştri, care cu pace s-au săvârşit în pustie.
Tot în această zi, pomenirea Cuviosului Părintelui nostru Calist, patriarhul Constantinopolului, care în pace a adormit.
Sfântul Calist I, Patriarhul Constantinopolului, s-a nevoit la început în Muntele Athos sub îndrumarea duhovnicească a Sf. Grigore Sinaitul (prăznuit în 8 august), a cărui viaţă a şi scris-o. În 1350 a fost ales Patriarh al Constantinopolului, rămânînd în funcţie sub împăraţii Ioan Cantacuzino (1341-1355) şi Ioan Paleologul (1341-1376).
În 1354 s-a retras în liniştea mănăstirii pe care a ridicat-o în cinstea Sf. Mamas la Tenedos, iar mai târziu a fost pus din nou în scaunul de patriarh între anii 1355-1363.
Sfântul Patriarh Calist s-a stins din viaţă în anul 1363 în Serbia, unde se afla ca ambasador al Împăratului Ioan Paleologul. Sf. Calist mai este cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale apărînd în Filocalia împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Nicolae Cabasila.
Născut la Tesalonic în jurul anului 1322, Sfântul Nicolae se trăgea, prin tatăl său, din familia Chamaetos ; a adoptat însa mai târziu numele de familie al mamei sale : Cabasila, familie veche şi renumită. Încă din tinereţea sa a primit învăţătura spirituală de la Dorotei Vlates [a fost unul din părinţii spirituali cei mai renumiţi din Tesalonic şi a fondat, cu fratele său Marc, pe acropola, Mănăstirea Pantocratorului (1355), care poartă astăzi numele lor (Vlatadon), înainte de a fi devenit mitropolit al Tesalonicului (1371-1379)], ucenic apropiat de Sfântul Grigore Palama, şi a frecventat cercurile laicilor evlavioşi care practicau Rugăciunea lui Iisus sub îndrumarea Sfântului Isidor Buheiras, viitorul Patriarh (1347-1350); după primirea educaţiei literare şi filozofice de bază de la unchiul său, Nil Cabasila [teolog renumit pentru tratatele sale împotriva Latinilor, a fost Episcop al Tesalonicului timp de doi ani (1361-1363); numele sau ca laic fiind tot Nicolae, Sfântul nostru a fost confundat uneori cu unchiul său şi a fost considerat drept Arhiepiscop de Tesalonic], a mers să îşi continue studiile la Şcoala de Filozofie de la Constantinopol. Îşi însuşi acolo o înalta cultura literară iar admiraţia pe care o avea pentru Antichitatea clasică îl făcu să se plaseze de partea umaniştilor, fără să se îndepărteze cu toate acestea de învăţătura Bisericii. În timpul şederii sale în capitală, disputa dintre Sfântul Grigore Palama (prăznuit la 14 noiembrie) şi Varlaam despre posibilitatea îndumnezeirii omului prin energiile necreate ale Harului, îi trezi atenţia asupra scopului ultim al vieţii creştine, dar se interesa atunci mai mult de problemele sociale şi politice ale epocii sale. După moartea lui Andronic al III-lea (1341), Imperiul se găsi sfâşiat de un crunt război civil între partizanii lui Ioan al V-lea Paleologu şi cei ai lui Ioan Cantacuzino, situaţie pe care o agrava revolta Zeloţilor la Tesalonic împotriva puterii imperiale şi a nobililor.
Nicolae, aflându-se pe atunci la Tesalonic, lua iniţiativa negocierilor între răsculaţi şi Ioan Cantacuzino. În 1345 fu trimis la Bereea ca ambasador pe lângă fiul şi reprezentantul lui Cantacuzino, Manuel, şi obţinu în favoarea răsculaţilor promisiunea unor condiţii de predare avantajoase. Dar încă de la întoarcerea sa, Andrei Paleologu se opuse acestui proiect şi, stârnind pe Zeloţi şi populaţia din cartierele mărginaşe, luară cu asalt fortăreaţa unde se refugiaseră notabilii. Masacre josnice urmară, de la care Nicolae scapă ca prin urechile acului ascunzându-se într-o fântâna. Rămase cu toate acestea la Tesalonic până în 1347, fără să fie hărţuit, în ciuda simpatiei sale pentru Cantacuzino, şi, meditând asupra cauzelor războiului civil, redacta mai multe tratate împotriva uzurii şi inegalităţii sociale.
Când Cantacuzino a urcat pe tron sub numele de Ioan al VI-lea, îl aduse pe Nicolae în anturajul său la Constantinopol, făcându-l consilierul său în toate problemele importante ale Statului. Sub influenţa celor doi oameni de încredere ai săi, Nicolae şi Dimitrios Kydones, prietenul său din copilărie, pe care îi numea bărbaţi „ajunşi pe creasta înţelepciunii profane, totodată filozofi în acţiune şi care au ales viaţa în castitate scutită de dezavantajele căsătoriei”, suveranul constitui proiectul de retragere la mănăstirea Manganes ; dar trebui să renunţe la această idee din cauza situaţiei politice din Tesalonic.
În timpul întregii aceste perioade, Nicolae se dedica unei intense activităţi de scriitor, participând în acelaşi timp în mod activ la viaţa publică. În septembrie 1347 făcea parte din suita care îl însoţea pe Sfântul Grigore Palama proaspăt ales Arhiepiscop al Tesalonicului : dar poporul îşi respinse pastorul iar ei se retraseră la Muntele Athos unde trăiră în isihie şi rugăciune vreme de un an. În 1349 se duse din nou la Tesalonic unde, după înăbuşirea revoltei Zeloţilor şi împăcarea partidelor adverse, se procedă la instalarea pe tron a Sfântului Grigore. În 1351, cu prilejul Sinodului care condamnă pe Akindynos şi proclama isihasmul ca doctrina oficială a Bisericii, Cabasila lua în mod deschis partea teologiei palamite şi se declara după aceea favorabil proiectului unui Sinod de Uniune cu Biserica latină, dar fără compromis doctrinal, în timp ce prietenul său Kydones era de partea adversarilor isihasmului şi adoptă o atitudine de supunere faţă de tezele latine.
Un nou război civil izbucnind între Ioan al V lea Paleologu şi Ioan Cantacuzino (1353), având drept consecinţă destituirea Patriarhului Sfântul Calist, numele lui Cabasila fu reţinut că posibil succesor dar în cele din urmă fu ales Sfântul Filotei (prăznuit la 11 octombrie). În anul următor, Nicolae saluta printr-un discurs strălucit încoronarea lui Matei Cantacuzino în calitate de co-împărat ; dar la puţin timp, Ioan Paleologu cuceri puterea cu sprijinul mercenarilor de la Genova, Ioan Cantacuzino fu nevoit să abdice şi îmbrăţişă viaţa monahală sub numele Ioasaf. Patriarhul Filotei ? fu la rândul său destituit şi trimis în exil, iar sfântul Calist fu rechemat în scaunul patriarhal. Nicolae se retrase de atunci din afacerile publice, pentru a se dedica meditaţiei asupra Tainei lui Hristos trăite în Biserică. Nu se ştie dacă a rămas până la sfârşitul zilelor sale „un isihast laic” sau dacă a devenit călugăr, după cum lăsa să se înţeleagă anumite pasaje ale operelor sale. În timpul acestei lungi perioade pe care a petrecut-o retras, cu excepţia unei şederi de doi ani la Tesalonic, trecu în Constantinopol, frecventând mănăstirile de la Manganes, Xantopulos şi Studion, îşi câştigă reputaţia unui om ajuns pe nivelul cel mai de sus al virtuţii şi înalte personalităţi, precum împăratul Manuel Paleologu, îi cereau sfatul, considerându-l drept părintele lor spiritual. Sfântul evita cu toate acestea să se angajeze din nou în tulburările lumii, preferând să rămână în linişte pentru a compune cele două tratate majore ale sale : Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii şi Viaţa întru Hristos, mărturii ale sfinţiei sale şi considerate pe bună dreptate doua capodopere ale literaturii creştine. Sfântul Nicolae adormi în pace, fără să lase nici o mărturie despre ultimele zile ale sale, între 1391 şi 1397.
În Viaţa întru Hristos, el arata cum, primind fiinţa, mişcarea şi viaţa adevărată prin Sfintele Taine : Botezul, Mirungerea şi Împărtăşania, şi crescând spiritual prin Sfintele Virtuţi, credincioşii pot să constate că însuşi Hristos, prin Sfântul Duh, vine să sălăşluiască şi să crească în ei până la desăvârşirea comuniunii lor totale cu Dumnezeu. Întruparea lui Hristos este baza oricărei vieţi spirituale, căci unind ceea ce era despărţit, ea a permis comuniunea, „amestecul” dintre creat şi necreat. Această viaţă întru Hristos începe, spune el, aici pe pământ dar ea se desăvârşeşte în Împărăţia veşnică ce ne-a devenit astfel accesibilă încă de acum, în Biserică. Hristos se revărsă şi se amesteca cu fiecare din mădularele sale, prin Sfintele Taine, precum lumina care pătrunde prin ferestre într-o încăpere, şi El desăvârşeşte acolo Marea Taină a unirii sale nupţiale cu omul, introducând viaţa nemuritoare şi veşnică în trupul său muritor şi supus transformării. Cu toate acestea, prezenţa Domnului nu va deveni activa decât dacă noi „colaborăm” (sinergie), decât dacă răspundem liber darului lui Dumnezeu, nefăcând nimic altceva decât să „păzim” cu trezvie harul primit, ca o flacără aprinsă, aşteptând a doua venire a Mirelui. Viaţa spirituală a creştinului consta deci în a-şi „păzi” mădularele şi simţurile, cu care s-a unit Hristos, şi în a medita asupra cinstei pe care El ne-a făcut-o. E într-adevăr imposibil să fie atras de rău oricine a cunoscut dragostea nebună cu care ne-a iubit Hristos, până la a se da jertfa pe Cruce pentru a face din noi templul său şi propriile sale mădulare. Pentru un asemenea om, Domnul devine singurul dorit şi, după însuşirea „Spiritului lui Hristos”, practicarea poruncilor lui devine uşoară. Iar când, înaintând în Sfintele Virtuţi, el va fi făcut cu totul una voinţa să şi cea a Mântuitorului, când nu va mai avea bucurie decât din ceea ce Îl bucura pe El şi nu se va întrista decât de ceea ce Îl poate întrista pe El, dragostea dumnezeiasca va deveni atunci viaţa lor comună şi îl va face părtaş la cele ale naturii dumnezeieşti a Dumnezeului-Om. Aceasta îndumnezeire, ţinta finală a destinului omenesc, Sfântul Nicolae Cabasila o vede reprezentată perfect în Maica Domnului care, prin frumuseţea sufletului său şi prin voinţa să supusă cu totul planului lui Dumnezeu, a atras Harul Sfânt pentru că Mântuitorul să se nască întrânsa.
Urmând o altă cale decât cea a Sfântului Grigore Palama, Sfântul Nicolae Cabasila, umanist prin formaţie dar isihast prin vocaţie, a ştiut să arate ca îndumnezeirea şi unirea cu Hristos constituie ţinta finală a vieţii spirituale a fiecărui Creştin, şi nu doar a călugărilor retraşi departe de lume şi de obligaţiile ei. Transfigurând elementele pozitive ale culturii umaniste a timpului său pentru a se face doctorul unui „isihasm sacramental”, el ocupa, de când pomenirea sa a fost recent introdusă în calendar, locul său meritat în rândul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe (Omilii la Sărbătorile Maicii Domnului – PG 19).
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
