Se spune că un om educat ia în considerare nu doar actualitatea, ci şi viitorul. Am rămas profund uimit când un fost elev al meu mi-a spus cu nonşalanţă că nu este afectat de faptul că nu a promovat examenul de bacalaureat. În vremurile apuse era perceput ca un examen de maturitate. Nu este cazul în zilele noastre!

Acesta îmi mai spunea că în sesiunea din toamnă supraveghetorii sunt mult mai indulgenţi, deoarece unii dintre ei predau la extensiile universitare din judeţ şi, prin urmare, au nevoie de studenţi. Ce am făcut cu ţara asta? De ce am distrus învăţământul românesc? Îmi amintesc, cu un sentiment dulce-amar, cum tremuram în faţa profesorului de fizică, cum stăteam treaz nopţi la rând să memorez topica limbii germane. Satisfacţia mea sufletească constă în faptul că am învăţat ceva. Sau, cum spune ardeleanul, ,, m-am ales cu ceva”. Aşa cum am mai scris, idealul tinerilor din România actuală este acela de a deveni şoferi de tir în Occident. Păcat! Avem atât de mult potenţial intelectual! Suntem nişte naivi de talie internaţională. În plus, nu reuşim să reînviem simţul recunoaşterii valorilor. Florian Pittiş spunea că am inversat polii gândirii, că judecăm cu picioarele. Aşa şi este, din nefericire. De ce nu aplicăm reguli stricte, coercitive, dacă este nevoie, astfel încât educaţia să însemne educaţie? Ştiu că universităţile particulare sunt o alternativă viabilă. Dar a forma ingineri la forma de învaţământ fară frecvenţă mi se pare absurd. Sau acest tip de învăţământ este destinat acelor elevi care nu au reuşit să promoveze examenul de bacalaureat?! Vorbim, în permanenţă, despre metode pedagogice moderne, despre metodica şi didactica europeană, dar nu reuşim să o aplicăm. Cine este de vină? Am gasit, ca de obicei, noi, românii, un ţap ispăşitor: sistemul. Ce nu vedem, sau nu vrem să vedem, este că acesta este compus din dascali, familie, societate, autorităţi şi…lista ramâne deschisă. Nu mă miră faptul că părintele vine la şcoală doar pentru a pălmui dascălul, fără a fi interesat de rezultatele odorului său, că un politician, ajuns în această calitate ,, la apelul bocancilor” nu ştie rolul apoziţiei (să nu spun atribut apoziţional, că i-aş încurca şi mai rău!) în propoziţie sau frază, ci doar al opozișiei.  Or, democraţia noastră nu ar fi originală fără mârlanism și incultură.  Lehamitea ne înconjoară. La fel şi ipocrizia. Rezultatele vor veni peste ani: o naţiune fără ţel, fară demnitate şi, inevitabil, fără viitor!

Raimond Petruţ